03. Impozitele indirecte

//03. Impozitele indirecte

03. Impozitele indirecte

 Caracterizare generală a impozitelor indirecte

            Pe lângă impozitele directe, procurarea resurselor financire necesare acoperirii cheltuielilor se realizează şi cu ajutorul impozitelor indirecte. In comoditatea şi costul relativ redus al perceperii taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte, constă explicaţia opţiunii unor ţări pentru aceste impozite. Deşi, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este mai mic decât cel al impozitelor directe.

Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie, susţine că utilizarea aproape exclusivă a impozitelor indirecte (în Florida, afirma el) a permis eliminarea aproape totală a evaziunii, generând scăderea nivelului de taxare, cu efecte pozitive asupra opţiunii pentru consum şi investiţii la nivelul indivizilor şi corporaţiilor.

In ţările dezvoltate, ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale este mai mică decât în ţările în curs de dezvoltare unde reprezintă mai mult de 50%. Rezultă că în cazul ţărilor din prima categorie, impozitele directe contribuie în cea mai mare măsură la formarea veniturilor statului. In ţările aflate în tranziţie, impozitele indirecte constituie 3-4 zecimi din totalul veniturilor fiscale, situaţie asemănătoare cu aceea a ţărilor dezvoltate.

Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri şi a prestărilor de servicii, iar cotele utilizate nu sunt diferenţiate în funcţie de venit, avere sau situaţia personală a contribuabilului. Aceste impozite afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele indirecte se percep, îndeosebi, la vânzarea bunurilor de larg consum.

Impozitele indirecte se varsă la bugetul de stat de către comercianţi, industriaşi etc., dar sunt suportate de către consumatori, ceea ce afectează veniturile reale ale acestora, adică micşorarea puterii de cumpărare. In cazul acestor impozite nu este vorba de o constrângere politică, ci de una de ordin economic, altfel decât la perceperea impozitelor directe.

Formele de manifestare a impozitelor indirecte sunt: taxe de consumaţie, monopoluri fiscale, taxe vamale şi diferite taxe.

 Taxele de consumaţie

            Taxele de consumaţie se includ în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării, în general, bunuri de larg consum, cum sunt: zahărul, pastele făinoase, orezul, uleiul, vinul, berea, cafeaua, textilele, încălţămintea etc.

Taxele de consumaţie sunt: taxe de consumaţie pe produs sau accize şi taxe generale pe vânzări când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, inclusiv mijloace de producţie.

Accizele se instituie asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari, nesubstituibile, pentru a se obţine un randament fiscal cât mai ridicat. Aceste produse au o cerere neelastică. In România se practică taxe speciale de consumaţie la produse ca: băuturile alcoolice, produsele din tutun, produsele petroliere, cafeaua, apele minerale, băuturile răcoritoare, confecţiile din blănuri naturale, articole din cristal, bijuterii din aur sau platină, autoturismele, parfumurile, aparatele video, camerele video, telefoanele mobile, cuptoarele cu microunde, aparatele pentru condiţionat aer.

Taxele de consumaţie pe produs se calculează în sumă fixă pe unitatea de măsură sau în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare. Cotele pentru accize diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul.

Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri, adică impozitului cumulativ (multifazic) şi a impozitului unic sau monofazic.

Impozitul cumulativ presupune impozitarea la toate verigile pe care le trec mărfurile din momentul ieşirii lor din producţie şi până ajung la consumator.

Impozitul pe cifra de afaceri unic (monofazic) se încasează o singură dată pe “distanţa” producător-consumator, indiferent de numărul verigilor prin care trece o marfă.

Impozitul pe cifra de afaceri are ca bază de calcul cifra de afaceri brută sau cifra de afaceri netă.

Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare.

Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică asupra valorii adăugate. Acest impozit este cunoscut sub denumirea de taxa pe valoarea adăugată (TVA).

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit:

  1. asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la consumator;
  2. asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa – calculată în acelaşi mod – aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior.

În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul, din care rezultă taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului respectiv.

Taxa pe valoarea adăugată se varsă la buget de către fiecare întreprindere, care apare în calitate de vânzător şi se suportă de consumatori odată cu cumpărarea mărfurilor sau serviciilor respective.

În Uniunea Europeană, prin Directiva referitoare la armonizarea taxei pe valoarea adăugată s-a fixat nivelul minim al cotei de 5% şi al celei normale de 15%, fără să se stabilească şi un nivel maxim al cotei. Prin urmare, statele membre au libertatea de a hotărî în legatură cu plafonul acestor cote.

Taxa pe valoarea adăugată constituie o sursă relativ stabilă de venituri pentru bugetul de stat, deoarece consumul de produse şi servicii de primă necesitate, supuse impozitării, nu cunoaşte fluctuaţii mari de la o perioadă la alta. Însă, calcularea acestei taxe presupune un volum mare de muncă prin numărul de operaţii contabile şi a persoanelor care le efectuează. Totodată, taxa pe valoarea adăugată nu poate corecta caracterul regresiv al impunerii, chiar dacă se practică două sau trei cote de impozit.

În unele ţări europene, cotele taxei pe valoarea adăugată se prezintă astfel: Germania 14%, Franţa 18,6%, Italia 19%, Irlanda 21% şi Danemarca 25%. În ţările din Europa Centrală şi de Est, nivelul cotei normale este în Slovenia de 20%, Bulgaria, Cehia şi Polonia 22%, Slovacia 23% şi Ungaria 25%.

 Monopolurile fiscale

            Statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca : tutun, alcool, sare, cărţi de joc etc. Monopolurile fiscale pot fi depline sau parţiale. Monopolurile depline se instituie de către stat asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu ridicata sau cu amănuntul pentru mărfurile respective. Monopolurile parţiale se practică fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu ridicata.

Veniturile realizate de către stat prin monopolurile fiscale provin din profitul realizat în procesul de creare a acestor mărfuri şi din impozitul indirect cuprins în preţ, încasat de la consumatorii mărfurilor respective.

 Taxele vamale

            Taxele vamale sunt percepute de către stat asupra exportului, importului şi tranzitului de mărfuri, dar cele mai utilizate sunt cele asupra importului de mărfuri.

Taxele vamale de export au un scop fiscal sau economic. Acestea se întâlnesc mai rar în practică, deoarece majoritatea ţărilor încurajează exportul de mărfuri, fiind mijlocul cel mai important de realizare a resurselor valutare. Atunci când se instituie aceasta se face asupra unor materii prime pentru a stimula prelucrarea lor în ţară sau asupra unor semifabricate şi produse finite ce deţin o pondere importantă în exportul lor.

Taxele vamale de tranzit se instituie asupra acelor mărfuri care trec pe teritoriul unei terţe ţări. Acestea se practică doar cu titlul de excepţie, fiindcă de pe urma tranzitului de mărfuri se realizează încasări în valută din alte servicii legate de această activitate: tarife pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.

Taxele vamale de import se instituie asupra mărfurilor de import în momentul în care ele trec frontiera ţării importatoare. Calcularea taxei se efectuează asupra valorii mărfurilor importate. Importatorul achită taxa vamală de import o dată cu depunerea documentelor prin care intră în posesia mărfii. Rolul acestei taxe este de egalizare, întrucât apropie nivelul preţului mărfii importate de nivelul preţului mărfii indigene (similare).

Natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a taxelor de consumaţie, deoarece, uneori taxa vamală de import conduce la scumpirea mărfii importate în raport cu marfa indigenă, acţionând restrictiv pentru importator. Astfel, este necesar ca exportatorul să reducă nivelul preţului de export al mărfii, asigurând o competitivitate egală cu cea a mărfii indigene. Această reducere poate conduce la scăderea rentabilităţii exportului.

Taxele vamale pot fi de trei feluri: ad-valorem, specifice şi compuse.

Taxele vamale ad-valorem exprimă a cotă procentuală din valoarea mărfurilor importate.

Taxele vamale specifice se stabilesc ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată (pe tonă, pe metru cub etc.).

Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.

Toate taxele vamale practicate de o anumită ţară sunt trecute într-un tabel numit tarif vamal. Acesta cuprinde taxele vamale exprimate în procente, precum şi măsurile tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale, pentru fiecare categorie de produse în parte. În tariful vamal naţional sau de grup se regăsesc: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale autohtone şi taxe vamale preferenţiale.

Taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică la importul de mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează în ţările membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are acorduri cu privire la acordarea reciprocă a clauzei.

Taxele vamale autonome se aplică la importul de mărfuri pe care o ţară îl realizează din ţări cu care nu are încheiate acorduri pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Taxele vamale preferenţiale se practică în cazul ţărilor care fac parte din diferite uniuni vamale cu caracter închis. Aceste taxe au un nivel mai redus decât cele aplicate în baza clauzei naţiunii  celei mai favorizate.

În practică, politicile vamale preferenţiale înseamnă reducerea sau chiar eliminarea taxelor vamale, în mod reciproc, în cadrul unui grup de state, privind importul şi exportul de mărfuri.

În România, taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import, aprobat prin  lege. Taxa vamală este înscrisă în procente şi se aplică la valoarea în vamă a mărfurilor, exprimată în lei, transformare efectuată la cursul de schimb oficial.

Veniturile realizate de o ţară sau alta din taxele vamale de import sunt diferite. Acestea depind şi de la o perioadă la alta. În ţările dezvoltate, aportul taxelor vamale la formarea veniturilor fiscale ale statului reprezintă mai puţin de 1%, cu unele mici excepţii (Elveţia, de exemplu). În schimb, în ţările în curs de dezvoltare, taxele vamale contribuie cu sume importante la formarea veniturilor fiscale ale statului. În majoritatea statelor din această categorie, taxele vamale participă cu peste o zecime la formarea veniturilor fiscale, iar în unele ţări aportul depăşeşte o treime (Tunisia, Filipine, Etiopia). Importanţa acestor taxe, în ţările în curs de dezvoltare, este atât fiscală, cât şi economică, de protejare a produselor interne în concurenţa mărfurilor din aceeaşi categorie sau similare din afară.

By | 2018-11-12T14:01:08+00:00 septembrie 5th, 2018|Categories: Impozite - Buget|0 Comments

About the Author:

Leave A Comment