01. Impozitele

//01. Impozitele

01. Impozitele

Impozitele. Noţiuni generale

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face cu titlu nerambursabil, fără contraprestaţie directă din partea statului şi este obligatorie.

Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevazută de lege. Astfel, muncitorii si funcţionarii plătesc impozitul din salariu, agenţii economici din profit, pentru proprietarii funciari sursa o constituie renta, iar pentru deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) cota parte pentru stat o constituie venitul produs de acestea (dividende, dobânzi ş.a.). Liber profesioniştii, micii meseriaşi şi alţii suportă impozitele din venitul realizat în activitatea desfăşurată.

Rolul esenţial al impozitelor este evident pe plan financiar, întrucât acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Sporirea volumului încasărilor din impozite şi taxe se realizează prin creşterea numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere şi majorarea cotelor de impunere.

Subiectul impozitului îl constituie persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. La impozitul pe salariu, subiectul impozitului este muncitorul sau funcţionarul, la impozitul pe profit, agentul economic etc. Subiectul impozitului este denumit contribuabil, în vorbire curentă si în reglementările fiscale.

Persoana care suportă efectiv impozitul se numeşte suportătorul sau destinatarul impozitului. Există frecvente cazuri în care cel ce suportă impozitul este o altă persoană decât subiectul impozitului.

Materia (salariu, averea, profitul etc.) supusă impozitarii, adică impunerii, constituie obiectul impunerii.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, din venit sau din avere. Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Drept unitate de impunere există: unitatea monetară, hectarul de teren, bucata, kg, litrul etc. Impozitul se stabileşte în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau regresive).

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neplata la termen atrage majorări de întârziere. De asemenea, există şi alte sancţiuni, cum sunt: popriri (pe salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identică etc.

 Principiile impunerii

            Impunerea reprezintă procesul complex de stabilire a impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice si juridice. Aceasta reprezintă o latură de natură politică şi una de ordin tehnic (metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea cuantumului impozitului în raport cu mărimea obiectului impozabil).

A. Principii de echitate fiscală

Echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite. Respectarea acestui principiu înseamnă îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii.

  1. Stabilirea unui venit minim neimpozabil, în cazul impozitelor directe.
  2. Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor (mărimea venitului, averii, situaţia personală etc.).
  3. Sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale şi cu sarcina fiscală a altei persoane din aceeaşi categorie socială.
  4. Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale.

B. Principii de politică financiară

Pentru obţinerea unui randament fiscal ridicat se impune îndeplinirea unor condiţii:

  1. Impozitul să fie plătit de toate persoanele fizice sau juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau cumpără aceeaşi categorie de bunuri;
  2. Să nu existe căi de sustragere de la impunere a unei părţi din materia impozabilă;
  3. Volumul cheltuielilor ocazionate de stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai redus posibil.

Impozitul trebuie să fie elastic, astfel încât să poată fi adaptat in permanenţă la necesităţile de venituri ale statului.

 

C. Principii de politică externă

Stimularea dezvoltării economice (ramură, subramură) poate fi realizată şi prin măsuri de ordin fiscal, cum sunt:

  • stabilirea unor taxe vamale ridicate la import;
  • reducerea sau scutirea de plata impozitelor a mărfurilor autohtone;
  • micşorarea impozitelor directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile în ramura sau subramura respectivă;
  • facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix, ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil etc.

Impozitele pot fi utilizate şi pentru a influenţa comportamentul producătorilor agricoli. Astfel, un impozit stabilit în funcţie de venitul mediu la hectar de teren poate stimula interesul pentru o producţie mai mare şi cu costuri mai mici pe unitatea de suprafaţă folosită.

De asemenea, statul poate stimula sau reduce consumul unei anumite mărfi sau suprimarea impozitelor indirecte ori majorarea cotelor de impozit aplicate la vânzarea produselor respective.

 

D. Principii social-politice

Uneori, partidul de guvernământ încearcă să-şi menţină influenţa în rândurile unor categorii sociale pe care le reprezintă printr-o anumită politică fiscală, în concordanţă cu interesele acestora. Totodată, se practică acordarea unor facilităţi fiscale persoanelor cu venituri reduse şi celor ce au un număr mai mare de persoane în întreţinere.

Impozitele se folosesc şi pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii (băuturi alcoolice, tutun).

 

 Rata fiscalităţii

            Rata fiscalităţii se calculează ca un raport între totalul veniturilor fiscale şi Produsul Intern Brut, astfel:

                Rf =     Vf    . 100,

                             PIB

în care Rf  reprezintă rata fiscalităţii, care ne arată cât la sută din Produsul Intern Brut este concentrat la dispoziţia statului, cu ajutorul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor; Vf  – totalul veniturilor fiscale, respectiv totalul încasărilor realizate într-un an din impozite, taxe şi contribuţii; PIB – Produsul Intern Brut realizat la nivelul unui an.

Nivelul fiscalităţii diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Statul preia la dispoziţia sa, prin intermediul impozitelor, o parte însemnată din Produsul Intern Brut. Totuşi, în ţările dezvoltate rata fiscalităţii este mai ridicată decât în ţările în curs de dezvoltare. Printre ţările cu fiscalitate înaltă se situează Suedia, Danemarca, Finlanda şi Olanda, cu o rată în jur de 50%, iar printre ţările cu fiscalitate redusă se numără Mexicul şi Turcia, unde rata fiscalităţii este sub 20%. Se poate spune că există o legătură directă între gradul de dezvoltare al unei ţări şi nivelul fiscalităţii.

In ţările în curs de dezvoltare, se urmăreşte stimularea creşterii economice printr-o fiscalitate moderată, adică prin sporirea cererii de bunuri şi servicii a agenţilor economici şi a populaţiei şi în activitatea investiţională.

Fiscalitatea trebuie privită şi prin prisma structurii impozitelor şi taxelor, de exemplu, ponderea veniturilor fiscale provenite din impozite directe, respectiv din cele indirecte. De asemenea, este importantă analiza raportului dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe veniturile persoanelor juridice.

Toate acestea sunt necesare într-o analiză pentru a surprinde, în profunzimea lor, implicaţiile de ordin economic, financiar, social şi politic ale unui sistem fiscal.

 

 Aşezarea şi perceperea impozitelor

Aşezarea impozitelor înseamnă:

  • stabilirea mărimii obiectului impozabil;
  • determinarea cuantumului impozitului;
  • perceperea (încasarea) impozitului.

Stabilirea obiectului impozabil presupune constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Există metoda evaluării indirecte şi metoda evaluării directe. Prima metodă cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.

Evaluarea pe baza semnelor exterioare permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil. Această metodă este simplă şi puţin costisitoare, dar prezintă dezavantajul că nu permite stabilirea cât de cât exactă a mărimii obiectului impozabil, cu efecte negative asupra echităţii fiscale.

Evaluarea forfetară înseamnă atribuirea unei anumite valori obiectului impozabil de către organele fiscale, cu acordul persoanei în cauză.

Evaluarea administrativă presupune stabilirea valorii materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care organele fiscale le au la dispoziţie. Subiectul impozitului poate contesta evaluarea făcută, prezentând organului fiscal argumentele de rigoare.

Metoda evaluării directe cunoaşte două variante: evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.

Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în stabilirea mărimii obiectului impozabil pe baza declaraţiei scrise de o terţă persoană care este obligată prin lege să o depună la organele fiscale şi care cunoaşte această mărime. Utilizarea acestei evaluări este limitată, întrucât nu se poate apela la ea decât în cazul anumitor venituri.

Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) presupune o strictă evidenţă privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ fiscal, să întocmească pentru organele fiscale o declaraţie de venituri şi cheltuieli, respectiv privind averea pe care o posedă. Organele fiscale determină mărimea materiei impozabile pe baza acestei declaraţii.

Determinarea cuantumului impozitului se realizează prin: impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.

Impozitele de repartiţie, mai veche, se caracterizează prin aceea că statul stabileşte suma globală a impozitelor pe întreaga ţară, apoi acea sumă este repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la unitatea de bază defalcarea se face pe subiecte sau obiecte impozabile. {n cazul acestor impozite nu se respectau cerinţele echităţii fiscale, deoarece existau mari diferenţe de la o unitate administrativ-teritorială la alta, fără o justificare economică.

Perceperea (încasarea) impozitelor se realizează astfel: a) direct de către organele fiscale de la plătitori; b) prin stopaj la sursă; c) prin aplicarea de timbre fiscale.

Prima metodă cunoaşte două variante:

  1. când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat statului;
  2. când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita plata impozitului.

Stopajul la sursă înseamnă că impozitul se varsă la stat de către o terţă persoană.

Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile în justiţie, certificate, acte şi diferite documente elaborate de notariatele publice şi de organe ale administraţiei de stat.

 

 Clasificarea impozitelor

            După caracteristicile de fond şi de formă există impozite directe şi indirecte.

Impozitele directe se stabilesc nominal pe persoane fizice şi juridice, pe baza cotelor de impozitare prevăzute în lege, în funcţie de venituri sau avere.

Din punct de vedere al criteriilor ce stau la baza aşezării, impozitele directe pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale. Impozitele reale se referă la anumite obiecte materiale – pământ, cladiri, fabrici, magazine etc. -, în care se face abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului.

Impozitele personale (subiective) se referă la veniturile sau averea persoanei, în corelaţie cu situaţia subiectului impozitului.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzarii unor bunuri şi al prestării unor servicii (transporturi, spectacole, activităţi hoteliere etc.). Acestea îmbracă următoarele forme: taxe de consumaţie, venituri de la monopolurile fiscale, taxe vamale, taxe de timbru şi de înregistrare.

După obiectul impunerii avem: impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum.

In scopul urmărit de stat există impozite financiare şi impozite de ordine. Impozitele financiare sunt introduse în scopul creării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor publice. Impozitele de ordine urmăresc limitarea unei anumite acţiuni sau atingerea unui scop fără caracter fiscal (limitarea consumului de băuturi alcoolice şi tutun).

Din punct de vedere al frecvenţei lor, există impozite permanente şi impozite incidentale (întâmplătoare).

Impozitele permanente se încasează regulat (periodic), iar impozitele incidentale o singură dată (de pildă, impozitul pe avere).

Impozitele pot fi grupate şi după instituţia care le administrează. Astfel, există: impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor administraţiei locale (administrativ-teritoriale).

By | 2018-11-12T14:05:16+00:00 septembrie 2nd, 2018|Categories: Impozite - Buget|0 Comments

About the Author:

Leave A Comment